Alin Mureșanu: „România nu are nevoie de încă un miracol. Are nevoie de direcție”

I. Vidul guvernamental, paralizia statului și „România din umbră”

1. În aprilie vorbeați despre pericolul „banalizării provizoratului”. Astăzi, în septembrie, ne confruntăm cu o criză cronicizată și cu un prim-ministru care, practic, a devenit o absență instituțională. Cum mai funcționează un stat în care șeful Executivului guvernează exclusiv din umbră, delegând responsabilitatea și lăsând țara pe pilot automat?

Am avut dreptate când am avertizat că provizoratul se poate banaliza. Astăzi nu mai vorbim despre un interimat temporar, ci despre o normalizare a interimatului. România este condusă ca și cum lipsa unei direcții ar fi o formă de stabilitate.

Un stat poate continua să emită acte, să colecteze taxe și să plătească salarii chiar și atunci când conducerea lui este absentă politic. Dar asta nu înseamnă că funcționează. Înseamnă că aparatul încă se mișcă din inerție, în timp ce decizia politică s-a retras din spațiul public.

Criza politică este interminabilă, iar clasa politică pare mai preocupată de ciolan, de interese personale sau transfrontaliere și de împărțirea influenței decât de direcția României și de problemele pe care le-a generat cetățenilor. Toți se comportă ca și cum ar face lucruri istorice. În realitate, de prea multe ori fac doar circ. Pâine și circ, ca în vremurile împăraților romani. Numai că pâinea se termină. Iar când se termină pâinea, circul nu mai poate ascunde nimic.

2. Vedem o discrepanță uriașă la nivel central: un aparat de stat paralizat când trebuie să ofere soluții, dar extrem de vigilent când colectează taxe. Cum supraviețuiește contractul moral dintre Palatul Victoria și românul care muncește corect, când la cel mai înalt nivel al deciziei pare să se fi instalat abandonul?

Contractul moral este aproape rupt. Cetățeanului i se cere să fie corect, să plătească, să respecte termene și reguli. Statul, în schimb, apare prompt când are de încasat și dispare când trebuie să rezolve o problemă.

Avem și un exemplu concret: luni de zile, ANCPI nu a funcționat normal. Vorbim despre o instituție esențială pentru proprietate, tranzacții și economie. Cum poate un stat care investește miliarde în securitate cibernetică, tehnologie și modernizare să nu fie în stare să asigure funcționarea unei asemenea instituții? Asta nu mai este o simplă defecțiune administrativă. Este imaginea unui stat care a cheltuit pe infrastructură, dar nu știe să o folosească și nu răspunde când ea cade.

Românul care muncește corect nu cere privilegii. Cere să nu finanțeze, prin taxe, risipa, sinecurile și incompetența. Avem nevoie de bani la buget, dar nu suntem de acord să-i strângem falimentând antreprenorii și ruinând cetățenii. Încrederea nu se reconstruiește prin comunicate, ci prin instituții care funcționează atunci când oamenii au nevoie de ele.

3. Care estimați că este costul real, în miliarde de euro și în mari proiecte de investiții blocate, pe care economia României îl plătește zilnic pentru această tăcere și lipsă de direcție din partea Guvernului?

Costul nu mai poate fi ascuns în comunicate și în cifre prezentate selectiv. Îl vedem în investiții blocate, contracte întârziate, costuri de finanțare mai mari, locuri de muncă pierdute și capital care pleacă spre țări previzibile.

ANCPI este un exemplu care ar trebui să ne rușineze. Luni de zile, o instituție esențială a fost incapabilă să funcționeze normal. În același timp, statul ne spune că modernizează administrația și investește masiv în tehnologie și securitate cibernetică. Dacă după miliarde investite nu putem asigura funcționarea unor servicii de bază, atunci problema nu mai este lipsa banilor. Este lipsa de competență și de răspundere.

România pierde zilnic timp, încredere și oportunități. Iar o țară care pierde timp într-o perioadă în care Europa își mută industriile și rutele economice nu stă pe loc. Regresează.

4. Când decizia oficială se evaporă, natura are oroare de vid. Simțiți că această paralizie guvernamentală favorizează rețelele informale și acea Românie care funcționează „pe sub mână”, ocolind regulile și sufocând capitalul privat care refuză să facă parte din sistemul de cumetrii?

Da. Când instituțiile nu decid transparent, decizia nu dispare; se mută în spații informale. Acolo apar intermedierile, relațiile, telefoanele și accesul preferențial. Este mecanismul prin care un stat slab devine foarte puternic pentru cei conectați și foarte scump pentru cei independenți.

Capitalul privat nu are nevoie să fie protejat de concurență. Are nevoie să fie protejat de arbitrar. Un antreprenor trebuie să câștige sau să piardă în funcție de produs, preț și competență, nu în funcție de apropierea de un funcționar sau de un partid.

PRDP nu propune înlocuirea unei rețele cu alta. Propune reguli care lasă cât mai puțin loc pentru intervenții discreționare: proceduri digitalizate, criterii publice, termene obligatorii și răspundere administrativă. Cu cât statul este mai transparent, cu atât „România din umbră” are mai puțin spațiu de manevră.

II. Criza energetică și sufocarea economiei reale

1. Ne aflăm la începutul toamnei, iar piața energiei rămâne un teren minat. Guvernul pare să meargă pe același drum al subvențiilor plătite tot din banii noștri, fără orizont. Care este planul PRDP pentru o securitate energetică structurală, capabilă să nu falimenteze bugetul și să dea predictibilitate industriei?

Răspunsul este mai simplu decât îl prezintă Guvernul și mai concret decât o nouă schemă de subvenții. România nu are doar o problemă de producție, ci și una de stocare. De ani de zile producem energie ieftin în anumite intervale, o vindem ieftin, iar în vârfuri importăm scump. Asta este o absurditate economică și, mai ales, este o problemă pe care statul o cunoaște de foarte mult timp.

Întreb direct: ați auzit vreun ministru, vreun secretar de stat sau vreun lider de partid venind cu o soluție reală, concretă și aplicabilă la această problemă? Nu cu o schemă de compensare, nu cu o ordonanță de urgență și nu cu promisiunea că vom analiza situația. O soluție care să spună clar: aceasta este tehnologia, acesta este producătorul, acesta este calendarul și acestea sunt primele rezultate.

Pentru că există o asemenea soluție. ROMBAT produce baterii de zeci de ani și le vinde în afara României. Mai important, ROMBAT are acționariat 100% românesc. Vorbim despre o capacitate industrială românească, despre tehnologie românească și despre o companie care nu trebuie inventată de la zero ca să intre în această ecuație.

De ce nu am folosi această capacitate pentru un lanț de producție și livrare 100% românesc, pe pământ românesc? De ce să nu producem aici echipamentele de stocare de care avem nevoie, să creăm locuri de muncă, să dezvoltăm furnizori locali și să păstrăm în economia națională valoarea adăugată? Dacă luăm echipamentele de la ROMBAT și lucrăm cu un calendar executiv real, primele echipamente de stocare pot fi produse și livrate în aproximativ 90 de zile.

Și trebuie să spunem foarte clar ce înseamnă energia. Când vorbim despre energie, nu vorbim doar despre curent și baterii. Vorbim despre economia națională. Tot ceea ce înseamnă fabrică, producție, industrie la propriu, locuri de muncă și competitivitate se bazează pe energie și depinde de energie. O fabrică nu funcționează cu discursuri, iar industria nu poate fi ținută în viață cu improvizații administrative. Are nevoie de energie sigură, accesibilă și predictibilă.

Înțelegem oare gravitatea? Dacă nu putem stoca energia produsă, dacă vindem ieftin când avem excedent și cumpărăm scump atunci când consumul crește, nu avem o strategie energetică. Avem o pierdere economică repetată, plătită de consumator, de antreprenor și de bugetul public.

De aceea, PRDP nu vine cu propunerea ROMBAT ca să construiască niște baterii, apoi să declare problema rezolvată. Nu vrem să construim doar baterii, dragii mei. Vrem să construim o industrie întreagă. Vrem producție, cercetare, furnizori, mentenanță, competențe, locuri de muncă și export. Doar așa poți dezvolta producția și doar așa începi să contezi într-o economie europeană care se reconfigurează.

În zona stocării și a echilibrării sistemului, această soluție poate rezolva peste 80% din problema cu care ne confruntăm astăzi. Nu este o metaforă și nu este un slogan. Este diferența dintre a avea resurse și a ști să le folosești. România nu duce lipsă de energie în toate momentele; duce lipsă de viziune, de stocare și de decizie.

Securitatea energetică înseamnă să produci, să stochezi și să livrezi atunci când ai nevoie. Înseamnă să nu mai subvenționezi la nesfârșit lipsa de plan și să nu mai finanțezi importurile scumpe după ce ai vândut ieftin energia produsă aici.

Iar subvenția nu rezolvă problema. Se întoarce tot în buzunarul contribuabilului, pentru că statul nu are bani ai lui. Are banii noștri. Putem proteja temporar consumatorii vulnerabili, dar nu putem transforma subvenția într-o politică industrială și energetică permanentă. România are nevoie de producție, stocare și industrie, nu de încă o soluție provizorie prezentată drept strategie.

2. Dincolo de inflația raportată oficial, există o taxă nevăzută pe viața de zi cu zi. Cum poate PRDP să aducă „prosperitate”, conceptul central al viziunii dumneavoastră, într-un mediu în care puterea de cumpărare a salariatului și a pensionarului este erodată continuu?

Pun pariu că 99% dintre mai-marii noștri lideri și guvernanți au același răspuns populist și prost: „Păi cum, domnule, creștem salariile și pensiile de la 1 ianuarie sau de anul viitor”. De cele mai multe ori, este anul electoral. Este? În cazul nostru, 2027 este an preelectoral, deci probabil vom auzi cam același lucru.

Este o prostie. Nu poți defini prosperitatea printr-o creștere anunțată la televizor, în timp ce, prin inflație, taxe și costuri mai mari, îi iei omului exact puterea de cumpărare pe care pretinzi că i-o oferi.

Pentru un salariat, asta înseamnă să nu-i dispară creșterea de venit în factura la energie, în coșul de cumpărături, în chirie, în combustibil și în taxele care apar de la o lună la alta. Pentru un pensionar, înseamnă ca pensia să-i acopere viața reală, nu doar să arate mai bine într-un comunicat de presă.

Asta nu se obține din pomeni electorale. Se obține din producție, investiții, energie competitivă, fiscalitate predictibilă, reducerea risipei statului și creșterea productivității. Dacă România produce mai mult, dacă energia este mai accesibilă, dacă antreprenorul nu este împins să transfere fiecare taxă în preț și dacă statul încetează să risipească banii publici, atunci putem vorbi despre prosperitate reală.

Cu alte cuvinte: nu promitem bani în plus pe hârtie. Vrem mai multă valoare în economia reală și mai multă putere de cumpărare pentru român. Vrem ca omul să nu fie nevoit să aștepte următoarea indexare ca să descopere că, de fapt, trăiește mai prost.

3. Deficitul bugetar a devenit scuza perfectă a Executivului pentru a mai inventa o taxă. Care sunt primele trei linii de cheltuieli publice aberante pe care un guvern susținut de PRDP le-ar tăia chirurgical pentru a opri imediat presiunea pe mediul de afaceri?

PRDP nu vrea să taie, așa cum au venit repede să spună toți incompetenții perindați pe la guvernare. Ce au tăiat ei până acum? Au tăiat viitorul românului care muncește. Fix asta au tăiat.

PRDP vrea să verifice statul înainte de a cere mai mult de la oamenii care muncesc. Asta este diferența. Nu poți să vii de fiecare dată la antreprenor, la salariat și la pensionar cu aceeași soluție: mai multe taxe, mai multe contribuții și mai multe restricții, în timp ce statul nu știe exact cât cheltuie, pe ce cheltuie și ce rezultate produce. Așa nu vom mai alunga oamenii din țară.

Nu aș începe prin a tăia de la omul care muncește, de la pensionar sau de la investițiile care produc dezvoltare. Aș începe prin a tăia risipa. Și aș face-o pe trei fronturi.

Prima linie: aparatul administrativ supradimensionat și cheltuielile de personal fără justificare prin performanță.
Nu vorbesc despre concedieri făcute mecanic și nici despre tăierea salariilor oamenilor care își fac treaba. Vorbesc despre posturi duplicate, structuri paralele, instituții cu atribuții care se suprapun, consilii de administrație și funcții care nu pot fi justificate prin rezultate. Principiul PRDP ar fi simplu: pentru fiecare structură publică trebuie să existe o justificare în trei întrebări — ce face, cât costă și ce rezultat produce. Dacă nu poate răspunde, restructurăm. Statul nu trebuie să fie un refugiu pentru funcții inventate și poziții distribuite politic.

A doua linie: achizițiile publice și cheltuielile de funcționare care pot fi reduse fără să afectăm serviciile esențiale.
Aici intră contractele repetate și scumpe, consultanța fără rezultat măsurabil, externalizările nejustificate, chiriile inutile, flotele, protocolul, mobilierul, serviciile administrative și achizițiile făcute fără o analiză reală de cost-beneficiu. Cheltuielile cu bunurile și serviciile sunt proiectate pentru 2026 la 105,3 miliarde de lei. Nu spun că toate aceste cheltuieli sunt inutile. Spun că fiecare leu trebuie să treacă prin filtrul „este necesar, este eficient și poate fi cumpărat mai ieftin?”. Dacă statul cere sacrificii societății, primul lucru pe care trebuie să-l demonstreze este că își administrează corect propriile cheltuieli.

A treia linie: transferurile, subvențiile și finanțările publice care nu produc valoare economică sau socială demonstrabilă.
Nu aș tăia orbește subvențiile. Le-aș audita. Orice transfer public către o companie, structură sau program trebuie să aibă obiective clare, indicatori de performanță și un termen precis de reevaluare. Ce nu produce rezultat trebuie restructurat, redus sau eliminat. Ce produce valoare trebuie păstrat și, acolo unde este strategic pentru România, consolidat.

Și există o a patra problemă pe care nu o putem ignora: dobânda datoriei publice. Pentru 2026 este estimată la 60,8 miliarde de lei, cu aproximativ 10,3 miliarde mai mult decât în 2025. Asta este factura proastei guvernări a celor care s-au prezentat drept vizionari — PNL, USR, PSD și ceilalți care au administrat România fără să administreze și consecințele deciziilor lor.

De aceea, PRDP nu ar trata deficitul prin reflexul de a inventa o nouă taxă ori de câte ori statul rămâne fără bani. Mai întâi verifici statul. Apoi tai risipa. Apoi eficientizezi administrația. Apoi crești economia. Și abia după aceea discuți despre fiscalitate.

Mediul privat nu poate fi permanent pus să finanțeze un stat care refuză să-și verifice propriile costuri. Antreprenorii nu sunt pușculița guvernului, iar oamenii care muncesc nu sunt vinovații pentru fiecare gaură produsă prin incompetență și risipă.

PRDP nu ar promite un stat mai mare. Ar construi un stat care costă mai puțin, funcționează mai bine și produce mai multă valoare pentru cetățean.

4. Pentru mulți antreprenori, administrația centrală se comportă ca un partener ostil. Ce măsuri legislative urgente propuneți pentru a decupla business-ul românesc de o birocrație sufocantă care frânează orice inovație?

Dacă administrația îi cere antreprenorului să demonstreze de zece ori aceeași informație pe care statul deja o deține, problema nu este antreprenorul. Problema este statul.

De aceea, PRDP ar aborda debirocratizarea prin lege, nu prin promisiuni administrative.

Prima măsură: principiul „o singură dată”.
Statul nu va mai avea dreptul să ceară unei firme documente sau informații pe care o altă instituție publică le deține deja și pe care administrația le poate verifica electronic. Antreprenorul trebuie să-și conducă afacerea, nu să transporte hârtii între instituții.

A doua măsură: un portal unic real pentru autorizare și licențiere.
Nu încă un site peste cele existente, ci un punct unic în care antreprenorul introduce activitatea, iar sistemul îi spune clar: ce autorizații sunt necesare, cine le emite, cât costă, în cât timp trebuie soluționate și ce documente sunt necesare. OECD constată în 2026 că tocmai fragmentarea procedurilor de autorizare și lipsa unei surse unice de informații reprezintă una dintre problemele structurale ale României. Nu avem nevoie de încă o platformă prezentată festiv la lansare și abandonată după aceea. Avem nevoie de un sistem care funcționează cap-coadă.

A treia măsură: autorizare proporțională cu riscul.
O afacere cu risc redus nu trebuie tratată birocratic ca una cu risc major. Pentru activitățile cu risc redus, acolo unde legislația permite, trebuie să existe proceduri simplificate, notificare și control ulterior, nu luni de așteptare înainte ca antreprenorul să poată începe să lucreze. România are deja elemente ale acestui principiu în reforma autorizării industriale, inclusiv categorii de risc și mecanisme precum „silence is consent”. Problema este să îl extindem coerent și să îl aplicăm efectiv. O regulă care există doar în legislație, dar nu funcționează la ghișeu, nu este reformă. Este decor administrativ.

A patra măsură: termen legal și răspundere administrativă.
Instituția publică trebuie să aibă un termen clar pentru fiecare procedură. Dacă statul cere antreprenorului să respecte termene, și statul trebuie să respecte termene. Nu putem avea o economie în care firma are penalități pentru întârziere, iar administrația poate răspunde când dorește. Întârzierea statului trebuie să aibă consecințe administrative, nu să fie tratată ca o fatalitate pe care antreprenorul este obligat să o suporte.

A cincea măsură: test obligatoriu de impact asupra IMM-urilor pentru legislația economică.
Înainte ca o nouă obligație administrativă să fie introdusă, trebuie calculat concret cât timp și cât cost va impune unei firme, în special unei microîntreprinderi sau unui IMM. Dacă o reglementare poate atinge obiectivul printr-o procedură mai simplă, se alege procedura mai simplă.

Și mai important: nu trebuie să legiferăm mai mult doar pentru că putem. Trebuie să legiferăm mai bine. PRDP nu propune eliminarea regulilor care protejează consumatorul, angajatul, mediul sau concurența. Propunem eliminarea procedurilor inutile, redundante și disproporționate. Pentru că antreprenoriatul nu trebuie să fie o cursă de obstacole administrative.

Vrem un stat care verifică atunci când există un risc, nu un stat care împiedică înainte să existe un risc. Iar obiectivul este foarte simplu: mai puține formulare, mai puține drumuri, mai puține zile pierdute și mai mult timp pentru antreprenor să producă, să investească și să creeze locuri de muncă.

III. Noul an școlar: Educația între festivism și fractură socială

1. A început un nou an școlar cu același festivism politic, dar și cu problemele sistemice intacte: infrastructură precară, abandon și programe învechite. Dincolo de cosmetizările din rapoartele ministeriale, ce anume trebuie demolat și reconstruit din temelii în administrația educației?

Eu nu aș începe prin a demola școala. Aș demola mecanismul administrativ care a ajuns să pună procedura înaintea rezultatului.

România nu duce lipsă de reforme scrise în documente. Problema este că prea multe reforme se opresc între minister, inspectorate, autorități locale și școală, iar responsabilitatea pentru rezultat se diluează pe drum.

De aceea, PRDP ar reconstrui administrația educației în jurul a patru principii: responsabilitate clară, autonomie reală, măsurarea rezultatelor și intervenție rapidă acolo unde sistemul eșuează.

Primul lucru de reconstruit este lanțul de responsabilitate.
Ministerul trebuie să stabilească standardele și obiectivele naționale, nu să conducă prin mii de proceduri fiecare școală din România. Inspectoratele și structurile intermediare trebuie transformate din verigi predominant birocratice în structuri de suport și intervenție. Directorul unei școli trebuie să aibă suficientă autonomie managerială pentru a lua decizii, dar și indicatori clari pentru care răspunde. Autonomie fără responsabilitate înseamnă haos. Responsabilitate fără autonomie înseamnă doar obediență administrativă. Avem nevoie de ambele.

Al doilea lucru: abandonul școlar trebuie tratat ca un eșec detectabil din timp, nu constatat după ce copilul a dispărut din sistem.
Trebuie să folosim datele pe care statul le are deja pentru a identifica absenteismul, scăderea rezultatelor, vulnerabilitatea socială și riscul de abandon și să intervenim înainte ca problema să devină ireversibilă. Ministerul însuși a indicat în 2026 necesitatea monitorizării integrate a participării școlare și a progresului în învățare și a consolidării sistemului de date educaționale.

Al treilea lucru de reconstruit este curriculumul aplicat în clasă.
Nu avem nevoie ca elevul să memoreze mai mult. Avem nevoie să știe mai bine. Citire și înțelegerea unui text. Matematică aplicată. Știință. Competențe digitale. Gândire critică. Competențe financiare. Orientare profesională. Curriculumul trebuie evaluat după o întrebare simplă: ce știe efectiv să facă elevul la finalul ciclului de studiu? Iar profesorul trebuie să primească formare care se vede în clasă, nu doar certificate de participare.

Al patrulea lucru: infrastructura trebuie scoasă din logica proiectului punctual și pusă într-un plan național de standarde.
O școală sigură, încălzită, accesibilă, dotată și conectată nu trebuie să depindă de cât de bine a reușit o administrație locală să scrie un proiect. PNRR a alocat 3,51 miliarde de euro pentru educație, inclusiv infrastructură, digitalizare, prevenirea abandonului și reforma guvernanței. Dar o tabletă într-o școală nu este reformă educațională dacă metoda de predare, competențele profesorului și rezultatul elevului rămân neschimbate. De aceea, fiecare investiție trebuie legată de un rezultat măsurabil.

PRDP ar evalua administrația educației după rezultate, nu după numărul de proiecte, hârtii și conferințe organizate. Mai puțină administrație care comandă. Mai multă școală care decide. Mai puține rapoarte despre activitate. Mai multe măsurători despre rezultate. Și intervenție acolo unde datele arată că un copil, o școală sau o comunitate rămâne în urmă.

Pentru că educația nu este un decor pentru începutul anului școlar. Este infrastructura umană pe care se construiește România următorilor 20 de ani.

2. Școala românească a încetat de mult să mai fie acel „ascensor social” de care are nevoie o națiune puternică; pare mai degrabă că a ajuns să conserve inegalitățile. Cum readucem egalitatea reală de șanse pentru un copil cu potențial dintr-o zonă vulnerabilă sau din mediul rural?

Dacă vrem ca școala să fie din nou un ascensor social, trebuie să acceptăm un adevăr simplu: egalitatea de șanse nu înseamnă să oferim tuturor copiilor aceeași șansă pe hârtie. Înseamnă să oferim mai mult acolo unde punctul de plecare este mai dificil.

Un copil dintr-o familie vulnerabilă sau dintr-un sat izolat nu trebuie să fie condamnat de adresa din buletinul părinților. De aceea, PRDP ar construi un sistem național de compensare a dezavantajului educațional, cu intervenții de la vârsta timpurie până la intrarea în facultate sau în piața muncii.

Primul pilon: finanțarea trebuie să urmărească nevoia, nu doar numărul de elevi.
O școală dintr-o comunitate vulnerabilă are nevoie de mai multe resurse pentru fiecare copil decât o școală care funcționează într-o comunitate prosperă. Finanțarea trebuie să țină cont de sărăcie, distanță, rezultate școlare, abandon, nevoi educaționale și capacitatea locală de a susține școala. Nu este echitate să dai aceeași sumă unor școli care pornesc de la situații complet diferite.

Al doilea pilon: niciun copil cu potențial nu trebuie pierdut din cauza banilor.
Aș introduce un mecanism național prin care elevii identificați cu rezultate foarte bune sau cu potențial academic să poată primi un pachet complet de sprijin: transport, masă, materiale educaționale, acces la tehnologie, pregătire suplimentară și, atunci când este necesar, cazare. Nu doar „o bursă”. Un traseu educațional. Dacă un copil de 14 ani dintr-o comună are capacitatea să ajungă medic, inginer, cercetător, antreprenor sau profesor, statul trebuie să-i creeze drumul până acolo, nu să-i spună că oportunitatea există undeva la sute de kilometri distanță.

Al treilea pilon: profesorii foarte buni trebuie să ajungă și acolo unde sunt cele mai mari probleme.
Nu putem cere performanță de la o școală vulnerabilă fără să îi asigurăm resursa umană necesară. Aș crea stimulente reale pentru profesorii performanți care aleg să lucreze în comunități rurale și dezavantajate: venit suplimentar, locuință sau sprijin pentru cazare, formare profesională și un traseu clar de carieră. Nu trebuie să pedepsim profesorul pentru că lucrează într-o zonă dificilă. Trebuie să-l facem să vrea să fie acolo.

Al patrulea pilon: identificarea talentului trebuie să înceapă înainte ca diferențele sociale să devină diferențe educaționale definitive.
Accesul la educație timpurie trebuie extins în comunitățile unde participarea este scăzută, iar școala trebuie să poată identifica devreme atât riscul de abandon, cât și potențialul excepțional. În prezent, oportunitățile educaționale sunt mult mai concentrate în mediul urban, iar oferta de educație timpurie și de învățământ ulterior este mai slabă în multe zone rurale.

Al cincilea pilon: accesul la excelență trebuie democratizat.
Nu este suficient să prevenim abandonul. România trebuie să caute și să cultive copiii excepționali din fiecare comunitate. Aș construi programe naționale de mentorat și pregătire pentru elevii cu potențial, conectând școlile vulnerabile cu licee performante, universități, companii, cercetători și profesioniști. Un copil talentat dintr-un sat trebuie să poată avea acces la un profesor universitar, la un laborator, la o competiție națională sau la un mentor la fel de ușor precum un copil dintr-un mare centru universitar.

Asta înseamnă ascensor social. Nu să coborâm standardele pentru ca toți să pară egali, ci să ridicăm accesul astfel încât originea socială să nu decidă rezultatul.

Și mai este un principiu esențial: nu vom măsura succesul după câți bani am distribuit, ci după câți copii care porneau cu un dezavantaj au reușit să ajungă mai departe decât ar fi ajuns fără intervenția statului. Dacă România vrea o generație competitivă, nu-și poate permite să piardă talent doar pentru că acel talent s-a născut într-un sat, într-o familie săracă sau într-o comunitate izolată.

Pentru PRDP, adresa de domiciliu nu trebuie să fie o sentință educațională. Școala trebuie să fie locul în care originea copilului contează din ce în ce mai puțin, iar capacitatea, munca și rezultatele contează din ce în ce mai mult.

3. Reforma educației nu se poate face împotriva dascălilor, însă mulți profesori sunt astăzi prizonierii hârtiilor, rapoartelor și lipsei de protecție instituțională. Cum intenționează partidul dumneavoastră să redea prestigiul și autoritatea la catedră?

Prestigiul profesorului nu se poate decreta printr-o campanie de imagine. Se reconstruiește prin statut, autoritate profesională, condiții de lucru și responsabilitate. Astăzi îi cerem profesorului să fie simultan dascăl, evaluator, administrator, operator de date și producător de rapoarte. Apoi ne mirăm că timpul pentru elev rămâne insuficient.

PRDP ar începe cu o regulă simplă: profesorul trebuie să petreacă mai mult timp pregătind și predând și mult mai puțin timp demonstrând birocratic că și-a făcut treaba. Asta înseamnă să reducem drastic raportările redundante, formularele și documentele care repetă informații deja existente în sistemele administrației. Digitalizarea nu trebuie să însemne „aceeași hârtie, dar în format PDF”.

Dar prestigiul nu vine doar din eliminarea hârtiilor. Profesorul trebuie să aibă autoritate reală în clasă. Asta presupune reguli clare privind disciplina, respectarea profesorului și responsabilitatea elevului și a familiei. Protecția profesorului nu înseamnă protejarea unui profesor care greșește. Înseamnă ca un cadru didactic care își exercită corect atribuțiile să nu fie lăsat singur în fața presiunilor, abuzurilor sau conflictelor administrative.

În același timp, autoritatea trebuie să vină împreună cu responsabilitatea profesională. Nu propunem un sistem în care profesorul este intangibil. Propunem unul în care evaluarea lui se face pe criterii profesionale clare, transparente și previzibile, nu prin hârtii produse pentru inspecții sau prin impresii arbitrare.

Aș schimba și modul în care statul privește cariera didactică. Un profesor bun trebuie să poată avansa profesional și financiar prin competență, experiență și rezultate reale, fără să fie obligat să acumuleze dosare și certificate doar pentru a demonstra că este competent.

Mai puțină birocrație. Mai multă autonomie profesională. Criterii clare de performanță. Protecție instituțională când legea este respectată. Și consecințe atunci când standardele profesionale sunt încălcate. Iar pentru elev trebuie să fie limpede cine este profesorul: nu un funcționar care completează formulare în fața lui, ci autoritatea profesională care îi transmite cunoaștere, disciplină și încredere în propriile capacități.

Dacă vrem respect pentru profesori, statul trebuie să înceapă prin a le respecta timpul și profesia. PRDP nu vrea un profesor mai puternic pentru că statul îi dă mai multă putere. Vrea un profesor mai puternic pentru că sistemul îi recunoaște competența, îi protejează exercitarea profesiei și îl judecă după ceea ce contează cu adevărat: munca făcută pentru elev.

4. Există o falie enormă între ce livrează sistemul de învățământ și nevoile economiei reale și ale sectorului tehnologic. Cum propune PRDP sincronizarea școlii cu cerințele viitorului, astfel încât România să nu mai exporte forță de muncă ieftină, ci să genereze valoare adăugată aici?

Problema României nu este doar că școala nu ține pasul cu economia. Problema mai profundă este că educația și economia funcționează încă prea mult ca două lumi separate. Dacă vrem ca România să nu mai exporte predominant muncă și să înceapă să exporte mai multă valoare, trebuie să schimbăm această relație.

PRDP ar porni de la un principiu: școala nu trebuie subordonată pieței muncii, dar trebuie conectată la realitatea economică.

Prima schimbare ar fi introducerea unei prognoze naționale de competențe, actualizată periodic, construită împreună cu mediul economic, universitățile și administrația. Statul trebuie să știe nu doar câți absolvenți produce, ci și ce competențe va necesita economia peste 5–10 ani.

A doua schimbare: competențele practice trebuie să înceapă mai devreme. Programarea, inteligența artificială, automatizarea, competențele digitale, economia, educația financiară, limbile străine și gândirea critică nu trebuie tratate ca niște accesorii pentru elevii care „vor ceva în plus”. Trebuie să devină componente normale ale educației moderne. Dar nu aș transforma fiecare copil într-un programator. Un viitor competitiv are nevoie și de tehnicieni foarte buni, ingineri, cercetători, meseriași calificați, antreprenori, medici, profesori și specialiști în domenii pe care astăzi poate nici nu le putem defini complet.

A treia schimbare este reconectarea învățământului tehnologic și profesional cu economia reală. Companiile trebuie să poată participa la definirea competențelor și la formarea practică a elevilor, în condiții transparente și cu standarde clare. Școlile profesionale și duale trebuie să fie legate de investițiile și nevoile economice ale regiunii, nu organizate administrativ fără legătură cu piața locală.

A patra schimbare privește universitățile și cercetarea. România nu va trece de la forță de muncă ieftină la valoare adăugată mare doar prin cursuri de competențe digitale. Trebuie să producem mai multă tehnologie, cercetare, proprietate intelectuală și produse românești competitive. De aceea, PRDP ar urmări o legătură mult mai strânsă între universități, institute de cercetare și companii: proiecte comune, laboratoare, transfer tehnologic, stagii și mecanisme prin care cercetarea finanțată public poate ajunge mai rapid în economie.

Iar a cincea schimbare este poate cea mai importantă: trebuie să încetăm să măsurăm succesul educației doar prin numărul de absolvenți. Trebuie să ne uităm la ce se întâmplă după absolvire. Câți lucrează în domeniul pentru care au fost pregătiți? Câți își găsesc un loc de muncă bine plătit? Câți creează companii? Câți brevetează? Câți rămân în România? Câtă valoare economică generează competențele dobândite?

Asta nu înseamnă că statul trebuie să garanteze fiecărui absolvent un loc de muncă. Înseamnă că sistemul educațional trebuie să fie suficient de conectat la realitate încât să nu pregătească generații întregi pentru o economie care nu mai există.

România are oameni foarte bine pregătiți. Problema este că prea mult din valoarea produsă de acești oameni este captată în afara țării. Obiectivul PRDP nu este să-i spună românului să nu mai plece. Obiectivul este să facem România suficient de competitivă încât să merite să rămâi, să construiești și să investești aici.

Iar pentru asta trebuie să facem un pas mai departe: să nu mai exportăm doar competența românului, ci să construim în România companiile, tehnologia și capitalul care transformă acea competență în valoare adăugată. Școala poate pregăti omul. Economia românească trebuie să fie capabilă să-i ofere acelui om motivul și infrastructura economică pentru a construi aici.

IV. România în Europa: Reașezarea geopolitică și economică

1. Europa însăși traversează o perioadă de frământări majore, marcată de un deficit de competitivitate în fața altor poli globali. În această reconfigurare continentală, cum ar trebui să se poziționeze România pentru a nu rămâne doar o simplă piață de consum?

România nu trebuie să aleagă între Europa și propriul interes economic. Trebuie să învețe să-și negocieze mai inteligent locul în Europa. Suntem într-un moment în care companiile își regândesc lanțurile de aprovizionare, iar Europa caută să-și reducă anumite dependențe externe. Pentru România, asta poate fi o oportunitate majoră.

Dar există o diferență fundamentală între a atrage o fabrică și a construi un ecosistem economic în jurul acelei fabrici. Dacă o companie vine în România, importă componentele, folosește infrastructura românească, angajează forță de muncă românească, produce aici și apoi exportă produsul finit, România câștigă locuri de muncă și taxe. Este bine.

Dar următorul nivel este ca lângă acea fabrică să apară furnizori români, centre de cercetare, competențe tehnice, servicii specializate, capital românesc și, în timp, companii românești capabile să urce în același lanț valoric. Acolo începe adevărata prosperitate.

De aceea, PRDP nu ar avea o politică de tipul „veniți în România și vă dăm facilități”. Am avea o politică de atragere strategică a investițiilor. Când statul negociază o investiție majoră, trebuie să se uite nu doar la valoarea investiției inițiale și numărul de locuri de muncă, ci și la ceea ce rămâne în economia românească: furnizori locali, transfer de tehnologie, formare profesională, cercetare, exporturi și valoare adăugată produsă în România.

În același timp, trebuie să încetăm să tratăm firmele românești ca pe niște spectatori ai investițiilor străine. Vreau capitalul străin în România, dar vreau și firme românești capabile să devină furnizori, parteneri și, într-o zi, competitori globali. Asta înseamnă să folosim inteligent fondurile europene, infrastructura, politica industrială, cercetarea și achizițiile publice pentru a crește capacitatea companiilor românești de a produce mai sofisticat și de a exporta.

Avem și un avantaj pe care nu îl folosim suficient: poziția României la intersecția dintre Europa Centrală, Dunăre și Marea Neagră. Portul Constanța poate fi mai mult decât un punct prin care trec mărfuri. Trebuie conectat la infrastructură feroviară, rutieră, fluvială și la parcuri industriale și logistice astfel încât o parte cât mai mare din activitatea economică generată de aceste fluxuri să rămână în România. OECD indică exact această problemă: potențialul Portului Constanța ca nod logistic regional este limitat de infrastructura intermodală insuficient dezvoltată.

Și mai este ceva. Nu putem construi competitivitate doar pe forță de muncă ieftină. Dacă avantajul nostru este că românul costă mai puțin, întotdeauna va exista o țară în care costă și mai puțin. Avantajul României trebuie să devină combinația dintre energie, infrastructură, competență, tehnologie, stabilitate și capacitate industrială.

De aceea, PRDP ar urmări trecerea de la modelul „produceți aici pentru că este mai ieftin” la modelul „produceți aici pentru că aici puteți produce competitiv, inovativ și la scară europeană.”

Iar relația cu Uniunea Europeană trebuie abordată exact din această perspectivă. Nu mergem la Bruxelles doar să cerem bani. Mergem cu proiecte. Cu infrastructură regională, energie, coridoare logistice, capacități industriale, centre de cercetare și proiecte care interesează întreaga piață europeană.

Asta este poziționarea pe care o văd pentru România: nu piață de consum, nu simplu coridor de tranzit și nu rezervor de forță de muncă. Ci platformă de producție, tehnologie, energie și export pentru Europa. Iar diferența dintre cele două modele este enormă: în primul model România găzduiește economia altora; în al doilea, România își construiește propria putere economică în interiorul economiei europene.

2. Tradițional, guvernele de la București au adoptat la Bruxelles o postură de executanți disciplinați. Cum vedeți tranziția României către un jucător matur, capabil să își negocieze fără complexe interesele strategice în fața partenerilor europeni?

Un stat matur nu se măsoară prin cât de tare vorbește la Bruxelles, ci prin cât de bine știe ce vrea, cu cine poate construi majorități și cât de capabil este să livreze acasă ceea ce a negociat. Eu nu cred în două extreme: nici în România care merge la Bruxelles să spună „da” înainte să afle ce se negociază, nici în România care transformă fiecare negociere europeană într-un spectacol de conflict.

România trebuie să fie un partener european loial, dar un negociator național lucid. Asta începe cu ceva foarte concret: înainte să ajungem la masa negocierilor, trebuie să știm care sunt interesele noastre strategice pentru următorii 10–15 ani.

Energie. Marea Neagră. Coridoare de transport. Portul Constanța. Apărare și industria de apărare. Agricultură. Tehnologie. Industrie. Digitalizare. Reindustrializare. Extinderea infrastructurii către estul Europei. Pentru fiecare dintre acestea trebuie să existe obiective, proiecte, finanțări, termene și oameni care răspund de rezultat.

Pentru că nu poți merge la Bruxelles să ceri ca România să devină un hub energetic dacă acasă nu ai infrastructura necesară. Nu poți cere să fii nod logistic european dacă proiectele tale de transport stau blocate în administrație. Și nu poți cere investiții strategice dacă investitorul nu știe dacă primește o autorizație în trei luni sau în trei ani. Forța de negociere a României începe la București.

A doua schimbare este profesionalizarea reprezentării României. La Bruxelles nu trebuie să trimitem oameni care doar cunosc protocolul european. Trebuie să trimitem oameni care cunosc dosarul, cifrele, interesele României și mecanismele de negociere. Iar negocierea nu se termină cu o fotografie și un comunicat. Trebuie să existe o evaluare periodică: ce am cerut, ce am obținut, ce am cedat, de ce am cedat și ce rezultat concret a ajuns în România.

În același timp, România trebuie să învețe să construiască alianțe. Un stat de dimensiunea României nu trebuie să negocieze singur fiecare dosar. Uneori vom avea interese comune cu Polonia, alteori cu statele din Europa Centrală și de Est, alteori cu statele mediteraneene sau cu țările care au aceleași interese industriale ori energetice. Diplomația economică nu înseamnă să intri singur într-o cameră și să ridici vocea. Înseamnă să intri cu o poziție pe care mai multe state sunt dispuse să o susțină.

Și există un moment foarte important acum: următorul buget multianual al UE pentru 2028–2034 este în negociere, iar Consiliul urmărește un acord până la sfârșitul lui 2026. În același timp, pe agenda europeană sunt competitivitatea, energia, industria, investițiile și reducerea dependențelor strategice. Asta nu este o perioadă în care România își permite să fie spectator. Trebuie să intre în această negociere cu o listă foarte clară de interese și proiecte strategice.

Dar vreau să subliniez ceva: a-ți apăra interesul național în Uniunea Europeană nu înseamnă să fii împotriva Uniunii Europene. Din contră. O Uniune puternică este formată din state care își cunosc interesele, își respectă angajamentele și sunt capabile să negocieze serios între ele.

România trebuie să treacă de la mentalitatea „ce ni se oferă?” la „ce putem construi împreună și ce trebuie să obținem pentru România?” Iar aici este diferența fundamentală. Nu vreau o Românie care se ceartă cu Europa ca să demonstreze că este suverană. Vreau o Românie suficient de competentă încât să nu aibă nevoie să demonstreze nimănui că este suverană.

O țară matură nu amenință cu plecarea de la masă. Stă la masă, își cunoaște interesul, își construiește alianțele, negociază și apoi își respectă cuvântul. Asta este România europeană pe care o propune PRDP.

3. Asistăm la o exacerbare a discursului populist care propune izolarea ca soluție magică. Cum reușește PRDP să promoveze un naționalism economic lucid, care protejează capitalul și resursele românești, fără a deraia sub nicio formă de la parcursul și angajamentele noastre occidentale?

Izolarea nu este patriotism. Este renunțare. România nu își poate proteja interesele retrăgându-se din spațiile în care se iau deciziile. Dimpotrivă: trebuie să fie prezentă acolo, să înțeleagă regulile, să-și construiască alianțele și să știe să le folosească în interesul propriu.

Pentru PRDP, naționalismul economic lucid nu înseamnă să punem România împotriva Occidentului. Înseamnă să punem interesul economic românesc în interiorul Occidentului, cu instrumente europene, cu reguli clare și cu o strategie proprie.

Asta înseamnă câteva lucruri foarte concrete. În primul rând, resursele României trebuie să genereze cât mai multă valoare în România. Nu este suficient să extragem materie primă și să exportăm valoare adăugată. Trebuie să avem procesare, industrie, furnizori locali, cercetare, tehnologie și competențe care să transforme resursa într-un produs cu valoare mai mare.

În al doilea rând, trebuie să construim capital românesc suficient de puternic pentru a putea investi, nu doar pentru a supraviețui. Un stat inteligent nu îi spune antreprenorului român „descurcă-te singur”, după care se miră că firmele strategice ajung să fie controlate din afara țării. Creezi condițiile în care capitalul românesc poate crește, se poate asocia, poate accesa finanțare și poate concura.

În al treilea rând, trebuie să avem filtre reale pentru activele și infrastructura strategică. Nu orice investiție străină este o problemă — dimpotrivă, investițiile străine pot aduce capital, tehnologie, piețe și locuri de muncă. Dar într-o economie matură există diferență între o investiție într-un domeniu competitiv și cedarea controlului asupra unei infrastructuri sau tehnologii esențiale.

De altfel, aceasta nu este o idee „anti-europeană”. Uniunea Europeană însăși își consolidează în 2026 cadrul de verificare a investițiilor străine în domenii precum energie, transport, tehnologii critice și materii prime strategice, păstrând în același timp deschiderea generală către investiții.

Așadar, România nu trebuie să aleagă între capital românesc și capital străin. Trebuie să creeze un sistem în care capitalul care vine în România produce valoare în România, respectă regulile, dezvoltă capacități locale și contribuie la economia românească, iar capitalul românesc are șansa reală să crească.

Iar aici este diferența dintre patriotismul economic autentic și populism: Populismul spune „să nu mai lăsăm străinii să ia”. O strategie economică serioasă spune „să devenim suficient de puternici încât să putem negocia, investi, produce și păstra mai multă valoare aici”.

România are nevoie de Occident pentru securitate, acces la piețe, investiții, tehnologie și parteneriate. Dar și Occidentul are nevoie de o Românie economic puternică, capabilă să producu, să contribuie și să reziste șocurilor. Pentru noi, patriotismul economic nu înseamnă să ridicăm ziduri. Înseamnă să construim suficientă forță economică încât, atunci când deschidem porțile, România să nu fie doar piață pentru alții, ci partener pentru ei. Patriotismul economic se măsoară în valoarea pe care reușim să o construim și să o păstrăm în România, nu în volumul discursului.

4. Într-un context de securitate regională extrem de volatil, atragerea de mari investiții externe este și o garanție de securitate. Ce argumente de stabilitate instituțională are PRDP pregătite pentru investitorii strategici pe care statul român trebuie să îi aducă acum în economie?

Pentru un investitor strategic, România nu trebuie să fie doar o țară cu oportunități. Trebuie să fie o țară în care riscul poate fi calculat.

Primul argument pe care PRDP îl pune pe masă este predictibilitatea. Un investitor care construiește o fabrică, o infrastructură energetică sau un centru tehnologic nu își face planul pentru următoarele șase luni. Își face planul pentru 10, 15 sau 20 de ani. Nu putem schimba regulile fiscale, autorizațiile sau condițiile administrative după logica de la un an la altul și să pretindem că vrem investiții strategice.

Al doilea este certitudinea juridică. Contractele trebuie respectate, proprietatea trebuie protejată, iar administrația trebuie să aplice aceleași reguli tuturor. Statul nu trebuie să fie nici avocatul, nici adversarul unui investitor. Trebuie să fie arbitrul corect al unei economii în care regulile sunt cunoscute înainte de a începe jocul.

Al treilea este capacitatea statului de a executa. Aici România trebuie să facă o schimbare de mentalitate. Nu mai avem nevoie de ceremonii în care se anunță investiții de miliarde și apoi proiectul se blochează în autorizații, avize, exproprieri sau lipsa infrastructurii. Dacă spunem unui investitor strategic că România este pregătită pentru el, trebuie să putem răspunde concret: unde poate investi, în cât timp poate primi autorizațiile, de unde are energie, cum ajunge marfa la piață, ce forță de muncă găsește și cine din administrație răspunde pentru proiect.

Comisia Europeană identifică în prezent tocmai astfel de probleme în România: bariere de reglementare, proceduri de autorizare greoaie și un mediu energetic în care predictibilitatea și infrastructura trebuie îmbunătățite. În același timp, recomandările europene pentru România pun accent pe administrație publică mai eficientă, investiții private și conectivitate de transport.

De aceea, PRDP ar lega politica de investiții de politica de securitate. O fabrică strategică fără energie sigură nu este strategică. Un port fără infrastructură de conectare nu este un avantaj strategic. O zonă industrială fără forță de muncă calificată nu este o strategie industrială. Iar în domeniul energetic, direcția europeană este foarte clară: investițiile publice trebuie folosite inclusiv pentru a reduce riscul și a mobiliza capital privat pentru infrastructură și capacități energetice.

Nu vrem însă să atragem orice capital cu orice preț. Vrem investiții care aduc tehnologie, furnizori români, competențe, cercetare, locuri de muncă bine plătite și lanțuri de producție care rămân în România. În același timp, securitatea economică trebuie tratată cu seriozitate. Uniunea Europeană și-a consolidat în 2026 mecanismul de verificare a investițiilor străine tocmai pentru sectoare și active sensibile precum energia, transportul, materiile prime critice și tehnologiile strategice, menținând însă deschiderea generală către investiții.

Așadar, mesajul nostru către investitorii strategici ar fi foarte simplu: Veniți în România. Capitalul, tehnologia și investițiile sunt binevenite. Dar găsiți aici un stat care știe ce vrea, își respectă cuvântul și își protejează interesele strategice.

Pentru că stabilitatea instituțională nu se declară într-o conferință de presă. Se construiește atunci când, după ce ai semnat contractul, statul român face exact ceea ce a promis.

V. Testul realității: Extinderea PRDP și pregătirea pentru alegeri

1. În primăvară, ați anunțat construcția PRDP în teritoriu. La șase luni de la acel moment, cât de dificil a fost să ridicați organizații locale funcționale fără să atrageți oportuniștii și „vânătorii de funcții” care migrează tradițional spre partidele noi?

A fost dificil. Dar, sincer, partea cea mai dificilă nu a fost să găsim oameni care vor să intre în politică. A fost să identificăm oamenii care vor să construiască, nu doar să ocupe un loc. Un partid nou are întotdeauna această problemă. Când apare o organizație politică nouă, apar și oameni care văd o oportunitate personală înainte să vadă o responsabilitate publică. Vin cu întrebarea „ce funcție pot primi?”, în loc să întrebe „ce pot construi aici?”.

Pentru PRDP, acesta este unul dintre filtrele fundamentale. Noi nu vrem să construim organizații mari pe hârtie și goale în realitate. Preferăm o organizație cu zece oameni care muncesc, se cunosc între ei, își asumă responsabilități și pot produce ceva concret în comunitate, în locul uneia cu o sută de membri care apar doar când se discută funcțiile.

Și am stabilit un principiu foarte simplu: funcția nu este recompensa pentru înscriere. Este consecința capacității de a demonstra că poți conduce.

Dar aici există și o altă provocare, poate mai nouă decât oportunismul clasic. În ultimii ani, politica a început să fie consumată enorm prin rețelele sociale. Asta are și o parte bună: omul politic poate vorbi direct cu cetățeanul, fără intermediari. Eu însumi am ales să fiu foarte prezent în online, să răspund, să discut, să ascult și să cunosc oameni pe care, în mod normal, nu i-aș fi întâlnit niciodată.

Dar faptul că un lider este accesibil nu înseamnă că politica este o joacă. Faptul că răspund oamenilor pe rețele sociale nu înseamnă că partidul se construiește prin comentarii. Faptul că intrăm în live-uri nu înseamnă că strategia politică se face înjurând adversarul. Iar faptul că putem comunica direct și informal nu înseamnă că putem înlocui munca politică reală cu meme-uri, caps lock și scandal permanent.

Aici cred că trebuie să facem o delimitare foarte clară. Comunicarea modernă nu trebuie confundată cu superficialitatea politică. Poți să fii prezent pe TikTok, Facebook sau YouTube și, în același timp, să construiești politici publice serioase. Poți să vorbești cu oamenii într-un limbaj firesc și, în același timp, să fii riguros când iei o decizie. Poți să fii un lider transparent și foarte comunicativ fără să transformi partidul într-un spectacol.

De fapt, eu cred că tocmai aici avem o obligație față de oamenii care ne urmăresc. Există oameni care au ajuns să consume politica aproape exclusiv prin conflict, indignare și loialitate față de anumite personaje. Unii au fost atât de mult expuși acestui tip de comunicare încât au ajuns să creadă că, dacă repeți suficient de tare un mesaj, dacă îl scrii cu litere mari și dacă îl însoțești de o injurie, ai făcut politică. Nu. Ai făcut zgomot. Politica începe după ce se termină zgomotul.

Trebuie să discutăm despre administrație. Despre economie. Despre școli. Despre energie. Despre infrastructură. Despre securitate. Despre cum funcționează efectiv statul. Despre ce faci a doua zi după ce ai primit votul oamenilor.

Și cred că trebuie să spunem și un lucru incomod: o parte din această degradare a dialogului politic a fost alimentată și de eșecul comunicării politice tradiționale. Când partidele mari se îndepărtează de cetățean, apare un spațiu pe care îl umple cineva. Uneori îl umple un mesaj legitim despre suveranitate economică, interes național și nevoia ca România să își apere mai bine interesele. Alteori, acel mesaj este simplificat până la slogan, radicalizat sau folosit pentru conflict.

PRDP nu trebuie să fugă de temele care preocupă oamenii doar pentru că anumite teme au fost prost comunicate sau instrumentalizate. Trebuie să le tratăm serios, documentat și responsabil. Asta înseamnă că putem vorbi despre interes național fără să transformăm orice partener extern într-un dușman. Putem vorbi despre suveranitate fără să vindem oamenilor iluzia că România poate funcționa izolată de restul lumii. Putem critica instituțiile fără să demolăm încrederea în stat. Și putem cere schimbare fără să transformăm fiecare adversar într-un inamic.

Pentru mine, acesta este și unul dintre testele PRDP. Nu vreau oameni care să fie de acord cu mine la fiecare propoziție. Vreau oameni care să gândească, să întrebe, să verifice, să propună și, atunci când este cazul, să mă contrazică. Pentru că un partid în care toată lumea aplaudă liderul este foarte ușor de condus și foarte greu de făcut performant.

Iar aici revenim la organizațiile teritoriale. Omul care vine în PRDP trebuie să treacă printr-o perioadă în care îl vedem la lucru. Participă, organizează, propune, recrutează, se implică în comunitate, poate să construiască o echipă și, foarte important, poate să lucreze și atunci când nu primește nimic în schimb. Acesta este testul cel mai simplu al oportunismului. Dacă cineva este interesat de partid doar atunci când discutăm despre funcții, avem răspunsul. Dacă este prezent atunci când trebuie să muncească, să vorbească cu oamenii, să construiască o echipă, să studieze o problemă și să transforme o idee într-un proiect, atunci avem de-a face cu un om pe care merită să-l cunoaștem mai bine.

În plus, nu vreau ca PRDP să repete una dintre cele mai mari greșeli ale politicii românești: promovarea oamenilor doar pentru loialitate. Loialitatea este importantă, dar loialitatea fără competență produce organizații care se aplaudă singure și nu mai sunt capabile să construiască nimic. Noi avem nevoie de oameni care pot să conducă o echipă, să înțeleagă administrație, economie, educație, comunicare, organizare și problemele reale ale comunității.

Și mai există un criteriu pe care îl consider esențial: organizația trebuie să poată funcționa și fără ca președintele partidului să fie acolo. Dacă fiecare decizie trebuie să vină de la București, nu ai organizații teritoriale. Ai extensii administrative. Eu vreau lideri locali care să poată lua inițiativa, să își asume responsabilitatea și să răspundă pentru ceea ce fac.

Așadar, da, am întâlnit oportunism. Era inevitabil. Dar nu mă sperie oportuniștii. Mă preocupă mai mult să nu confundăm popularitatea cu autoritatea, vizibilitatea cu competența și zgomotul cu politica.

PRDP nu are nevoie de oameni care cer funcții pentru a începe să muncească. Are nevoie de oameni care muncesc atât de bine încât, la un moment dat, funcția devine doar forma oficială a unei responsabilități pe care deja și-au demonstrat-o. Asta este diferența dintre a construi un partid și a construi o listă de candidați.

2. Se apropie o toamnă decisivă, iar scena politică freamătă de calcule și alianțe. Dacă mâine PRDP este chemat să asigure o majoritate de guvernare, care este „linia roșie”, punctul nenegociabil din programul dumneavoastră, la care nu veți renunța, indiferent de tentația puterii?

Linia roșie a PRDP este foarte simplă: nu intrăm la guvernare doar pentru a schimba oamenii din fotografie. Intrăm pentru a schimba mecanismul prin care statul funcționează. Dacă mâine am fi chemați să contribuim la formarea unei majorități, prima noastră întrebare nu ar fi „ce minister primim?”, ci „ce putem schimba efectiv?”

Pentru că există un risc foarte mare pentru orice partid nou: să intre la putere cu intenția de a reforma sistemul și să fie absorbit, în câteva luni, de același sistem pe care promisese că îl schimbă. Asta este linia pe care PRDP nu o poate accepta. Nu vom susține o guvernare în care se schimbă miniștrii, secretarii de stat și directorii, dar rămân aceleași mecanisme de risipă, aceleași numiri făcute pe criterii de partid, aceleași instituții care nu răspund pentru rezultate și aceeași administrație care cere cetățeanului răbdare pentru orice.

Nu vrem să schimbăm cine stă în sistem. Vrem să schimbăm felul în care sistemul funcționează. Asta înseamnă câteva condiții foarte concrete.

În primul rând, funcțiile publice importante trebuie legate de competență și obiective verificabile. Nu spun că politica trebuie eliminată din politică. Spun că un partid nu poate trata statul ca pe un sistem de recompense pentru membrii săi.

În al doilea rând, banul public trebuie urmărit până la rezultat. Nu mă interesează doar cât a cheltuit un minister. Mă interesează ce a produs pentru banii respectivi. Câte kilometri de infrastructură? Câte servicii digitalizate? Cât timp economisit pentru cetățean? Câte proiecte finalizate? România are nevoie exact de această schimbare de perspectivă: Comisia Europeană recomandă în 2026 un control mai bun al investițiilor publice și întărirea administrației centrale și locale, în timp ce consolidarea fiscală rămâne o problemă majoră.

În al treilea rând, orice acord de guvernare trebuie să aibă termene și indicatori, nu doar capitole frumos redactate. Dacă negociem o reformă a administrației, vrem termen. Dacă negociem reducerea unei poveri birocratice, vrem termen. Dacă negociem o investiție strategică, vrem proiect, finanțare și responsabil instituțional. Dacă negociem reforma unei companii de stat, vrem obiective și mecanisme de răspundere. Nu poți conduce o țară cu promisiuni formulate la timpul viitor și fără termen de execuție.

Și mai este ceva. Nu vom negocia principii pentru câteva funcții. Dacă ni se spune că pentru a intra într-o majoritate trebuie să acceptăm exact aceleași practici pe care le-am criticat, atunci nu mai este o negociere politică. Este o capitulare. Pentru noi, o majoritate este un instrument. Guvernarea este un mijloc. Reforma statului este obiectivul.

Asta nu înseamnă că PRDP va considera orice compromis politic o trădare. În politică trebuie să poți negocia. Poți negocia ritmul unei reforme, forma unei legi, prioritățile unei perioade. Dar există lucruri pe care nu le negociezi dacă vrei să rămâi coerent cu motivul pentru care ai intrat în politică.

Iar unul dintre ele este acesta: nu transformăm statul într-un premiu pentru cei care au ajuns la putere. Statul trebuie să rămână instituția care servește cetățeanul, nu partidul care ocupă temporar guvernarea.

De aceea, dacă vom avea vreodată puterea de a participa la o guvernare, vreau ca oamenii să poată evalua foarte simplu dacă PRDP și-a respectat cuvântul. Să poată compara ce am negociat cu ce am obținut. Ce am promis cu ce am făcut. Ce am cerut cu ce am acceptat.

Pentru că un partid nu își demonstrează caracterul atunci când este în opoziție și poate spune orice. Își demonstrează caracterul atunci când are acces la putere și trebuie să decidă cât din ceea ce a promis este dispus să sacrifice pentru a rămâne acolo. Acolo este adevărata linie roșie. Iar pentru PRDP, puterea nu este recompensa pentru care construim partidul. Puterea este testul în care trebuie să demonstrăm că am avut dreptate să îl construim.

3. Cel mai mare adversar al schimbării în România rămâne resemnarea oamenilor capabili (antreprenori, specialiști, tineri), care au obosit să lupte cu morile de vânt. Ce argument suprem aveți astăzi pentru a-i convinge că implicarea alături de PRDP nu va fi o nouă dezamăgire?

Nu am un argument suprem. Și tocmai de aceea cred că răspunsul meu poate fi credibil. Nu voi spune unui antreprenor care a pierdut ani de zile luptând cu birocrația că PRDP va rezolva peste noapte România. Nu voi spune unui specialist care a văzut cum competența este ignorată că, odată cu noi, totul va deveni perfect. Și nu îi voi spune unui tânăr care s-a săturat de promisiuni că trebuie să aibă încredere doar pentru că un partid nou are un discurs nou. Ar fi exact mecanismul prin care s-a construit dezamăgirea de până acum.

Argumentul meu este altul: nu vă cer să credeți în PRDP. Vă cer să vă uitați la el, să îl verificați și, dacă decideți să veniți, să contribuiți la construirea lui.

Pentru că există o problemă pe care nu o putem ocoli. Mulți dintre oamenii competenți au ajuns să considere politica un mediu în care nu merită să intre. Și îi înțeleg. Au muncit, au construit companii, cariere, proiecte, au plătit taxe și au încercat să își facă treaba corect, iar de prea multe ori s-au lovit de un sistem în care relația conta mai mult decât competența.

Dar retragerea oamenilor capabili nu face sistemul mai curat. Doar lasă mai mult spațiu celor care sunt dispuși să îl ocupe.

De aceea, eu nu vreau să chem antreprenorii, specialiștii și tinerii în PRDP ca să umplem o sală sau să bifăm niște adeziuni. Vreau să vină oameni care să ne spună: „Aici greșiți.” „Asta nu este fezabil.” „Asta trebuie schimbat.” „Aici aveți nevoie de altă soluție.” Un partid serios trebuie să suporte astfel de oameni.

Și trebuie să le ofere ceva ce politica românească oferă prea rar: acces real la construcție, nu doar acces la spectacol. Dacă ești antreprenor, nu vreau doar să îți cer să susții o idee economică. Vreau să înțeleg de ce o firmă pierde timp, bani și energie în relația cu statul și să transformăm problema într-o propunere concretă. Dacă ești specialist, nu vreau doar expertiza ta în campanie. Vreau să poți contribui la formularea unei politici publice și să poți spune public dacă soluția adoptată nu este cea corectă. Dacă ești tânăr, nu vreau să fii decorul unei organizații conduse exclusiv de oameni care au făcut politică de 20 de ani. Vreau să ai posibilitatea să construiești, să conduci și să fii evaluat după ceea ce faci.

Asta este diferența dintre recrutare și construcție.

Și mai este ceva important: PRDP nu trebuie să devină un loc în care oamenii vin să creadă într-un lider. Dacă partidul ajunge să funcționeze pe principiul „liderul are întotdeauna dreptate”, atunci nu am construit o organizație politică. Am construit o dependență. Eu prefer un partid în care oamenii pot să mă întrebe public de ce am luat o decizie, pot să-mi conteste argumentele și pot să ceară explicații.

Faptul că sunt foarte prezent în comunicarea online, că răspund oamenilor, că intru în discuții și că vreau să cunosc direct cât mai mulți români nu trebuie interpretat ca un spectacol. Este modul meu de a rămâne conectat la realitate. Dar comunicarea nu înlocuiește organizația. Un live nu înlocuiește o ședință de lucru. Un comentariu nu înlocuiește un proiect. O distribuire nu înlocuiește munca din teritoriu. Iar o adeziune nu înseamnă automat implicare.

De aceea, oamenilor capabili le-aș spune foarte simplu: Nu ne credeți. Testați-ne. Uitați-vă cine suntem. Uitați-vă cum lucrăm. Uitați-vă cum ne alegem oamenii. Uitați-vă ce facem când suntem criticați. Uitați-vă ce facem când greșim. Și mai ales, uitați-vă dacă principiile pe care le declarăm rămân valabile atunci când devin incomode.

Pentru că nu există nicio garanție că PRDP nu va greși. Există însă o diferență fundamentală între un partid care pretinde că nu va greși și unul care construiește mecanisme prin care greșelile pot fi văzute, recunoscute și corectate.

Eu nu vreau să le promit oamenilor că, dacă vin alături de PRDP, nu vor fi niciodată dezamăgiți. Vreau să le spun ceva mai onest: Dacă oamenii competenți rămân în afara politicii pentru că s-au săturat să fie dezamăgiți, politica va continua să fie făcută în principal de cei care nu s-au săturat să profite de ea.

4. Privind retrospectiv la dinamica fulminantă din aprilie până în prezent, care este lecția politică esențială pe care ați asimilat-o în ultimele luni și cu ce mesaj fundamental intrați, ca lider, în această toamnă care va hotărî direcția României pentru următorul deceniu?

Dacă mă întrebați care este lecția esențială pe care am învățat-o în această perioadă, nu pot să răspund fără să vorbesc despre ceea ce a însemnat, concret, construcția PRDP. Pentru că noi nu am avut luxul de a construi un partid într-un laborator politic steril. Am încercat să construim în timp ce trebuia, în același timp, să demonstrăm că avem dreptul legal să existăm.

Timp de aproximativ un an, proiectul PRDP a trecut prin proceduri și litigii legate de dobândirea personalității juridice și înscrierea în Registrul partidelor politice. Prima cerere de înregistrare a fost respinsă de Tribunalul București, iar apelul a fost ulterior respins definitiv de Curtea de Apel București în august 2025. Acestea sunt lucruri verificabile, nu interpretări.

Și spun toate acestea nu pentru a transforma justiția într-un adversar politic. Dimpotrivă. Dacă vrem să schimbăm România, trebuie să respectăm instituțiile chiar și atunci când deciziile lor ne nemulțumesc.

Dar această experiență ne-a învățat ceva foarte important: un proiect politic nou trebuie să fie pregătit nu doar pentru entuziasmul oamenilor, ci și pentru proceduri, contestații, presiuni, atacuri publice, interpretări ostile și pentru toate momentele în care este mult mai ușor să renunți decât să continui.

Și au existat momente în care am fost foarte aproape de punctul în care oamenii s-au întrebat dacă mai merită. Am văzut oameni care au venit cu entuziasm și apoi au plecat. Unii pentru că s-au săturat să aștepte. Alții pentru că au avut propriile temeri. Alții pentru că au descoperit că politica reală nu seamănă deloc cu imaginea pe care și-o construiseră din exterior.

Au existat și tentative de a influența sau deturna direcția proiectului, inclusiv discuții care au mers până la ideea îndepărtării mele din partid. Au existat acuzații și campanii de denigrare în mediul online pe care le-am considerat nefondate și pe care am fost nevoiți să le ducem în spate în timp ce partidul încerca să se construiască.

Nu vreau să transform această experiență într-o listă de victime și vinovați. Vreau să o transform într-o lecție. Pentru că un partid nu este testat atunci când toată lumea îl aplaudă. Este testat atunci când oamenii încep să plece, când apar atacuri, când apar îndoieli, când apar conflicte și când există tentația de a răspunde la fiecare lovitură cu o altă lovitură.

Acolo am învățat poate cea mai importantă lecție: nu poți construi o instituție politică sănătoasă dacă devii exact ceea ce critici. Am fi putut răspunde la fiecare atac printr-un atac. Am fi putut transforma fiecare conflict într-un spectacol. Am fi putut construi o cultură bazată pe „cine este cu noi și cine este împotriva noastră”. Nu asta vreau. Pentru că România are deja suficientă politică făcută din tabere, loialități personale, scandal și războaie online. PRDP trebuie să demonstreze că poate construi altfel.

Și aici este și una dintre marile lecții despre comunicare. Faptul că sunt un lider foarte prezent în spațiul online, că vorbesc direct cu oamenii, răspund, intru în discuții și încerc să cunosc oamenii fără intermediari nu înseamnă că politica este un joc. Un live nu este o ședință de guvern. Un meme nu este o politică publică. Un comentariu scris cu CAPS LOCK nu este argument. Iar o înjurătură nu devine adevăr doar pentru că este spusă cu voce tare.

Comunicarea modernă este un instrument. Nu este substitutul construcției politice. Eu vreau să fiu accesibil. Vreau să știu ce gândește omul care ne urmărește. Vreau să aud și critica, nu doar laudele. Vreau să învăț din contactul direct cu oamenii. Dar, în același timp, vreau ca omul care intră în PRDP să înțeleagă că după telefon, după live și după comentarii începe munca adevărată. Acolo sunt organizațiile teritoriale. Acolo sunt politicile publice. Acolo sunt proiectele. Acolo sunt oamenii. Acolo este administrația. Acolo este responsabilitatea.

Și cred că trebuie să fim foarte atenți la o altă realitate a ultimilor ani. Există teme legitime — suveranitate economică, interes național, protejarea resurselor, controlul asupra deciziei publice — care au ajuns să fie comunicate uneori într-o formă atât de conflictuală și simplificată încât politica s-a redus la furie, etichete și loialitate față de personaje.

PRDP nu trebuie să fugă de aceste teme. Trebuie să le ridice nivelul. Să transformăm „suveranitatea” din slogan în capacitate industrială. Să transformăm „interesul național” în infrastructură, energie, capital românesc și competență. Să transformăm „statul pentru români” în instituții care chiar funcționează pentru cetățean.

Și poate că acesta este motivul pentru care construcția noastră a fost atât de dificilă. Pentru că este mult mai ușor să creezi entuziasm în jurul unei furii decât să creezi o organizație în jurul unei discipline. Dar eu cred că aici trebuie să fie diferența PRDP.

Nu vreau să construim o sectă politică în jurul unui om. Vreau să construim o organizație în jurul unor principii pe care inclusiv liderul trebuie să le respecte. Nu vreau oameni care să mă urmeze pentru că sunt Mureșanu. Vreau oameni care să rămână dacă, după ce mă verifică, consideră că principiile pe care le susținem merită apărate. Asta este diferența dintre fidelitate personală și convingere politică.

Iar privind această toamnă, mesajul meu este foarte simplu. Nu voi promite o Românie fără probleme. Nu voi promite că PRDP nu va greși. Nu voi spune că un singur partid poate repara în câțiva ani ceea ce s-a acumulat în decenii.

Dar pot spune atât: am trecut deja printr-un an în care era mult mai simplu să renunțăm decât să continuăm. Și am continuat. Am continuat după proceduri. Am continuat după respingeri. Am continuat după conflicte. Am continuat după plecări. Am continuat după atacuri. Am continuat atunci când era mai simplu să spunem „nu se poate”.

Și tocmai de aceea, lecția mea nu este că PRDP este invincibil. Lecția mea este că un proiect politic trebuie să fie suficient de solid încât să supraviețuiască momentului în care entuziasmul dispare, dupa un an cred ca nu mai vorbim despre entuziasm ci despre apartenenta si constructie.

Pentru următorul deceniu, România nu are nevoie de încă un miracol. Are nevoie de direcție. De oameni capabili. De instituții care funcționează. De decizii asumate. De rezultate verificabile. Și de o generație de oameni care să nu mai accepte ideea că politica este rezervată celor care au făcut-o deja.

Așadar, mesajul meu pentru această toamnă nu este „credeți-ne”. Este: Uitați-vă la ce am făcut când ne-a fost greu. Uitați-vă cum am reacționat când am fost loviți. Uitați-vă cine a rămas, cine a muncit și ce am construit. Și apoi judecați-ne.

Pentru că, până la urmă, politica nu se dovedește în momentul în care promiți că vei rezista. Se dovedește după ce ai avut toate motivele să renunți și ai ales să continui fără să-ți abandonezi principiile.

România nu are nevoie de încă un partid care să strige că sistemul trebuie distrus. Are nevoie de oameni suficient de încăpățânați încât să-l repare, suficient de competenți încât să știe cum și suficient de integri încât să nu devină ei înșiși ceea ce au promis că vor schimba.

Află mai multe despre viziunea Partidului România Dreaptă și Prosperă.
Fă pasul în față și implică-te.